Ce înseamnă afirmaţia frecvent vehiculată că maghiarimea din Transilvania ar fi ajuns sub influenţa guvernului Ungariei? Ce efect are asupra strădaniilor de a obţine autonomia teritorială faptul că cetăţenia ungară se obţine relativ ușor? Acestea au fost subiectele primei părţi ale discuţiei de la masa rotundă, organizată de blogul de investigaţii din Transilvania, Átlátszó Erdély (Transilvania Transparentă).
În cadrul discuţiilor informale apare în mod regulat ideea că guvernul Ungariei are o putere tot mai mare asupra comunităţii maghiare din Transilvania, şi mai ales asupra elitei maghiarimii din Transilvania, dar din câte ştim, încă nimeni nu a dezbătut această problematică în mod sistematic.
Proiectul nostru vizează analiza expansiunii influenţei partidului Fidesz în rândul maghiarilor din Transilvania precum şi a consecinţelor acestui fenomen, implicând sociologi, politologi, analişti, specialişti în ştiinţele socio-politice. În prima parte a proiectului am organizat o discuţie de masă rotundă cu participarea lui Bakk Miklós (politolog), Kiss Tamás (sociolog), Salat Levente (politolog), Székely István Gergő (politolog) şi Toró Tibor (politolog). Urmează prima parte, redactată, a transcripţiei discuţiilor.
La ce ne gândim mai exact când afirmăm că maghiarimea din Transilvania a ajuns sub influenţa guvernului Ungariei? Prin ce se deosebesc acțiunile întreprinse de guvernele lui Viktor Orbán, cele care vizează maghiarii de dincolo de granițele Ungariei, de perioada de dinaintea anului 2010?
Kiss Tamás: Problema merită analizată din trei perspective diferite. Există, pe de o parte, aşa numita „unificare a naţiunii maghiare” pe plan virtual. Acest lucru a început deja în timpul primului guvern condus de Orbán (1998–2002), care a luat o serie întreagă de măsuri menite să integreze maghiarimea din Transilvania în comunitatea politică din Ungaria. Pe de altă parte, trebuie să analizăm influenţa directă pe care Fidesz şi guvernul Ungariei o au asupra câmpului politic maghiar din Transilvania. Iar al treilea aspect important ar fi cel financiar, adică resursele materiale alocate de Budapesta pentru comunitățile de peste hotare.
Desigur, aceste aspecte sunt legate în mod organic între ele, eu le-am separat acum doar pentru a putea structura mai clar ceea ce vreau să spun. În primul rând aş vorbi despre ultimele două aspecte, adică despre influenţa politică directă şi despre resurse. Doar după aceea propun să discutăm despre dubla cetăţenie, dreptul de a vota la alegerile din Ungaria şi despre impactul acestora.
Prima întrebare ar fi deci: în ce măsură diferă influenţa de acum a partidului Fidesz de cea din vremea primului guvern Orbán şi de cea a guvernelor de stânga. Cred că această influenţă nu poate fi înțeleasă în mod izolat, independent, ci doar luând în considerare și schimbările şi fenomenele politice de la Bucureşti.
În acest context putem afirma că în cei 25 de ani de după 1989 rolul Ungariei a fost unul absolut marginal din perspectiva strategiilor politice ale maghiarilor din România. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că pentru Markó Béla, Borbély László sau Frunda György Budapesta n-a reprezentat niciodată un reper politic de o importanţă majoră. Pentru UDMR-ul condus de aceștia, principalele repere au fost procesele politice din România, şi nu tendinţele şi evenimentele de la Budapesta.
Pentru a înțelege mai profund acest aspect, este indispensabilă explicitarea esenței așa-numitului model românesc de integrare a minorităților. Noi (dar şi mulţi alţi analiști) am numit acest model, care a început să se contureze pe la mijlocul anilor 1990, modelul controlului prin cooptare. Sintagma se referă la faptul că elita politică maghiară din România s-a integrat în viaţa politică română şi, ce-i mai important, a fost acceptată să participe în puterea executivă, însă acest lucru s-a realizat fără instituirea oricăror forme de autonomie sau autoguvernare pentru comunitatea maghiară sau a unui sistem bazat pe principiul împărțirii puterii (power-sharing) pe bază etnică. Adică, participarea politicienilor UDMR s-a realizat în absența oricăror garanții stipulate de lege, fără garanții constituționale sau legale.
Într-un astfel de sistem, totul sau aproape totul depinde de procesele politice de zi cu zi, poziţia și puterea de negociere a UDMR depizând în totalitate de constelația politică din acel moment. Iar acest lucru îşi pune amprenta şi asupra rezultatelor negocierilor. Vorbim deci despre un proces de negociere permanentă între politicienii români și cei minoritari, dar această negociere este mereu caracterizată de asimetrie, în detrimentul comunităţii maghiare.
În această constelaţie politică, deși UDMR dispune de un oarecare monopol asupra resurselor care i s-au alocat în procesul menționat anterior, mereu există pericolul că dacă organizaţia nu se află în coaliţia guvernamentală, nu va mai putea negocia, şi toate rezultatele pe care le-a obținut, se vor destrăma.
Celălalt element important este că în politica națională a Ungariei de după 1990 (cea privitoare la relația statului ungar cu minoritățile maghiare din statele vecine) a existat mereu o falie majoră. Partidele de stânga sprijineau în esenţă acest model pe care l-am schițat, în timp ce guvernele de dreapta (începând cu Antall József în 1990) erau împotriva acestuia. În timp ce partidele de stânga erau de acord cu participarea UDMR în guverne, cei de dreapta îi favorizau pe acei politicieni minoritari care doreau să condiționeze cooperarea politică cu partidele românești de recunoaşterea autonomiei.
Şi aici trebuie pusă întrebarea: de ce mijloace dispuneau guvernele de dreapta din Ungaria în caz că ar fi vrut să-i înlăture pe acei lideri minoritari care acceptau sistemul de control prin cooptare, sau dacă ar fi vrut să determine UDMR-ul să adopte o direcţie mai radicală?
În această ordine de idei, Fidesz a sprijinit, pe de o parte, anumite grupări din cadrul UDMR, împotriva conducerii centrale a Uniunii. Pe de altă parte, au asistat la înființarea unor formaţiuni politice alternative, adică au încercat să creeze concurență electorală pentru UDMR, în ideea ca aceste formațiuni noi să împingă UDMR-ul într-o spirală de radicalizare.
În acest context ce am putea spune despre cel de-al treilea guvern Orbán, adică despre perioada de după 2014? După părerea mea diferenţa esențială constă în faptul că modelul de control prin cooptare din România a ajuns în impas. Eu consider că această creştere a puterii şi a influenţei partidului Fidesz în Transilvania este de fapt
o consecinţă a acestor schimbări survenite în natura sistemului politic din România.
Şi anume, consecinţa crizei în care a ajuns modelul de integrare politică descris adineauri. Elita politică maghiară din România a pierdut pur şi simplu reperele politice pe care le-a avut în Bucureşti. Şi astfel s-a ajuns la creşterea influenţei politice din Budapesta.
Discursul politic din România este dominat de mult timp, din 2004, de un fel de populism anti-corupţie. Iar după 2014, una dintre consecinţele luptei împotriva corupţiei a fost (chiar dacă a fost doar un efect secundar, neintenționat) ca modelul de integrare bazat pe aceste negocieri politice ad-hoc dintre actorii politici români şi maghiari, să nu mai funcţioneze. În cadrul modelului de cooptare prin control, participarea la guvernare însemna pentru UDMR mai ales rezultate ce constau în alocarea unor resurse, adică rezultatele obținute puteau fi descrise în termenii unui particularism politic.
Şi aici nu mă refer la corupţie, ci la investiţii direcționate către fiefuri electorale, la poziții de patronaj sau la retrocedarea bunurilor naţionalizate de exemplu. Acum, când DNA este puterea supremă în viaţa publică, cei care s-ar implica în negocieri cu privire la asfaltarea unor străzi din judeţul Harghita, la un spital, la o clădire care ar urma să fie retrocedată bisericii, simt că nu mai au niciun fel de protecție. Şi astfel se destramă capacitatea UDMR de a negocia alocarea unor resurse de la București în interesul maghiarilor din România.
Deci modelul de integrare care funcţiona în trecut se baza în primul rând pe această capacitate. Ungaria putea avea doar un rol marginal în acele vremuri, deoarece pe lângă beneficiile care se puteau obţine prin negocierile din Bucureşti, sprijinul financiar acordat din sursele de la Budapesta părea nesemnificativ. Doar astfel putem înţelege cum a ajuns Fidesz să aibă acum influenţa pe care o are.
Puterea UDMR de a negocia finanţări şi de a atrage resurse de la Bucureşti a scăzut în mod vădit. Şi aici ajungem la al treilea element pe care l-am menționat la început, și anume sprijinul financiar acordat de Budapesta comunităților de peste hotare. Este important de înțeles că acest sprijin financiar acordat de guvernul Ungariei a crescut absolut semnificativ exact în paralel cu această scădere spectaculoasă a capacității de negociere a UDMR în România.
Pur şi simplu, în acest context Budapesta a devenit capabilă să supraliciteze tot ce oferă Bucureştiul, din punctul de vedere al resurselor financiare. Resursele la care maghiarii transilvăneni pot avea acces din Ungaria nu mai sunt nesemnificative, ci poate chiar mai importante decât cele pe care le pot obţine prin Bucureşti. Prin urmare, reţelele clientelare ale elitelor maghiare din Transilvania se schimbă, şi de la sistemul de patronaj axat asupra Bucureştiului se ajunge la un sistem de patronaj centrat în Budapesta. Iar din această schimbare de poziții rezultă un context politic absolut nou.
Este foarte important de observat deci că influenţa şi puterea crescândă a partidului Fidesz nu este o cauză, ci un efect al crizei modelului controlului prin cooptare din România.
Székely István Gergő: Aş dori de fapt doar să completez cele spuse de colegul meu, în primul rând cu privire la datarea începutului acestor schimbări. Să ne amintim că atunci când Kelemen Hunor a fost ales președintele UDMR, la congresul din 2011, Fidesz încă practica vechea strategie. La acest congres, oaspetele delegat de Fidesz, vicepreședintele Pelczné Gáll Ildikó, făcea aluzii foarte clare cu privire la persoana care în opinia conducerii Fidesz ar trebui să fie aleasă în funcţie. Desigur, rezultatul nu a fost cel dorit de Fidesz, sugestiile doamnei vice-președinte nu au fost atunci urmate de UDMR, ştim asta.
Schimbarea strategiei survine cam prin 2013, când UDMR finalmente obține acces la resursele legate de procesul de acordare a cetăţeniei ungare maghiarilor din Transilvania, care mai înainte era în sarcina exclusivă a Consiliului Naţional al Maghiarilor din Transilvania. Eu cred că din perspectiva motivației acestor schimbări este esenţial faptul că pentru Fidesz a devenit evident: banii investiţi în Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania şi în Partidul Popular Maghiar din Transilvania nu vor aduce rezultatele scontate. Acordarea dublei cetăţenii contează enorm din două puncte de vedere. Pe de o parte deoarece din acest moment
UDMR nu mai poate adopta în comunicarea sa politică o poziţie clară împotriva partidului Fidesz.
Markó Béla încă îşi mai asuma unele declaraţii politice în care sublinia că el nu este de acord cu acordarea dublei cetăţenii, dar în 2013 UDMR nu se mai poate opune acestei măsuri, ar fi o cvasi-sinucidere politică pentru ea. Din acest moment deci, şi acesta este cel de-al doilea aspect la care vroiam să mă refer, principalul obiectiv al UDMR în contextul procesului de acordare a cetăţeniei duble va deveni obţinerea a cât mai multor resurse ce sunt accesibile prin aceste procese, şi care devin tot mai importante şi pentru a suplini pierderile cauzate de reducerea posibilităţilor de negociere cu partidele politice românești.
S-a spus deja că reţelele clientelistice ale elitei politice maghiare din Transilvania se schimbă în acest context, dar acelaşi lucru se poate spune şi despre Fidesz: și clientela lor transilvană se schimbă. Partidul deschide accesul la resursele legate de procesul de acordare a cetățeniei ungare, din 2013/14 accesul devine posibil nu doar pentru actorii preferați înainte, adică pentru Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania și cele două partide mai mici, Partidul Popular și Partidul Civic Maghiar, sau, eventual, unii lideri teritoriali ai UDMR care au avut legături cu gruparea cunoscută ca Reform Tömörülés (Blocul pentru Reformă, care a reprezentat opoziția internă a UDMR până în 2003). Există deci resurse disponibile noi, pentru care se duce o luptă relativ deschisă şi o concurenţă bazată pe loialitate, în care, desigur, pentru Fidesz contează foarte mult şi ce pot oferi acești parteneri în schimb.
Toró Tibor: Există anumite aspecte precedente importante, cred eu, despre care n-aţi vorbit. După 2008, legea descentralizării a asigurat o libertate mai mare de acţiune şi o putere mai însemnată primarilor şi preşedinţilor de consilii judeţene. O consecință a acestei măsuri a fost ca
mai multe personalităţi marcante din UDMR s-au retras în administraţiile locale.
După anul 2011 s-a petrecut un fenomen de descentralizare şi în cadrul UDMR, o consecință a acestui proces este că unii primari vor încerca să se folosească de relaţiile lor politice, fără să implice partidul. Acest proces de negocieri se făcea în prealabil într-un mod centralizat, în timp ce primarii care nu făceau parte din UDMR făceau asta, adică negociau pentru resurse în mod independent. Consider că aceștia din urmă au fost cei care s-au adaptat noii situaţii mult mai uşor.
Un alt precedent important de menţionat este schimbarea de generaţii în Fidesz. Pentru noii veniţi nu mai este evident de ce ar trebui să menţină relaţii bune cu Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania, Partidul Popular Maghiar, respectiv Partidul Civic Maghiar. Cei pentru care aceste relaţii erau importante sunt „bătrânii” care devin însă din ce în ce mai marginalizați în partid. Noii veniţi caută alte tipuri de relaţii. În viziunea lor relaţiile politice şi cele economice se întrepătrund.
Acest tip de schimbare de paradigmă se poate distinge clar de-a lungul graniţei dintre cele două ţări, unde politicienii din Fidesz colaborau activ de la bun început cu UDMR, nu au dezvoltat relații cu celelalte partide maghiare și au sprijinit, într-un mod mai mult sau mai puţin evident şi deschis UDMR-ul la alegerile locale din 2012. Cele întâmplate sugerează din mai multe puncte de vedere că pentru cei din a doua şi a treia linie de conducere din Fidesz interesele politice şi economice s-au suprapus, s-au contopit.
Salat Levente: Mă nemulţumeşte faptul că nimeni n-a adus încă în discuţie problema responsabilităţii. Pe de altă parte, mi se pare că explicaţia propusă de Tamás, cu care sunt de acord în linii mari, trece pe lângă ceva foarte important. Este vorba de faptul că eşecul actorilor politici care au reprezentat interesele minorităţii maghiare din România a pregătit, încetul cu încetul, terenul pentru o convingere răspândită foarte rapid după încheierea primului exercițiu guvernamental al UDMR: şi anume că maghiarii nu au motive să se aștepte la soluții la problemele lor din partea autorităților de la Bucureşti. Mai multe obiective urmărite anterior de politica minoritară în cadrul unui dialog cu reprezentanții statului român au fost restructurate treptat într-un sistem de relaţii cu guvernul ungar.
Primele semne ale acestei reorientări au apărut pregnant în anul 2000, când după o luptă politică acerbă dusă de ani buni, liderii UDMR au ajuns la concluzia că strădaniile de reinstaurare a Universității Bolyai nu vor avea rezultatele scontate şi trebuie să ne resemnăm cu gândul că nu există nicio şansă reală pentru a atinge vreodată acest obiectiv. Atunci au trecut politicienii UDMR, în ultima lună a primei participări la guvernare, la ideea universităţilor private, oferind prima şansă majoră guvernului Ungariei să intervină, pregătind terenul pentru un model care a fost aplicat ulterior în numeroase ale domenii.
În anii care au urmat am putut fi martori la acumularea treptată a experienţelor care au dus la concluzia exprimată foarte clar în demisia din funcţia de președinte al UDMR a lui Markó Béla, şi anume că în Transilvania o politică a minorităţii maghiare care contravine intereselor şi intenţiilor urmărite de partidul Fidesz nu are nicio șansă.
Din anul 2011 a devenit tot mai pregnantă tendinţa elitei politice maghiare din Transilvania de a aştepta soluţii pentru problemele comunităţii maghiare din Transilvania nu din partea autorităților din Bucureşti, ci de la Budapesta, în tot mai multe privinţe şi tot mai multe domenii. Motivația reorientării este adesea ușurința cu care diferite forme de sprijin pot fi obținute, prin rețelele de clientelă ale Fidesz la care politicienii maghiari din Transilvania au fost conectați, comparativ cu accesul la resursele statului român care ar fi trebuit să ajungă la membri minorității maghiare în calitatea acestora de cetățeni români.
Această reorientare, petrecută pas cu pas și care a ajuns azi la dimensiuni spectaculoase, mi se pare o decizie greşită, deoarece nu cred că în regiunea în care trăim interesele unei minorităţi cu 1,2-1,3 milioane de membri ar putea fi asigurate de sprijinul oricât de substanţial al unei ţări „mamă”, prin măsuri luate oarecum independent sau în opoziţie chiar cu guvernul statului în care minoritatea respectivă trăieşte.
Pe de altă parte, mi se pare greu de evitat ca acest sistem de sprijin acordat de dinafară să ducă la o disociere dintre „maghiarii cei buni din Transilvania”, care acceptă și apreciază sprijinul țării „mamă”, şi membrii minorității maghiare considerați „rătăciţi de la calea cea dreaptă”, sau chiar trădători ai naţiunii, dacă au rezerve privind oportunitatea intervenției guvernului ungar sau se tem de posibile consecințe nefaste ale intervenției privind șansele de consolidare a situației minorității maghiare din România.
Indiferent de ce cred eu, această reorientare s-a petrecut deja, şi este o dimensiune importantă a procesului descris de Tamás. Aş mai adăuga, completând analiza propusă de el, că la situația de față s-a ajuns printre altele și din pricina unui eșec ce caracterizează
performanța de dinainte de anul 2010 a elitei politice maghiare din România.
Această elită poartă responsabilitatea faptului că nu s-a achitat de cea mai importantă sarcină pentru care a primit o şansă istorică în 1989: consolidarea, din punct de vedere politico-juridic, a situației comunităţii maghiare din Transilvania, în condiţiile specifice ale schimbării de regim din România. Iar ceea ce se întâmplă după 2010 poartă riscul de a elimina şi ultimele şanse pentru acest obiectiv.
Bakk Miklós: Oricum am analiza situaţia, există şi o dimensiune istorică a problemei… Cum arăta politica naţională şi ideea de fundamentare și consolidare a naţiunii în trecut? Existau mai multe strategii. Prima era cea revizionistă: revizia „Trianonului”, strategie dominantă între cele două războaie mondiale care viza refacerea, integrală sau parțială măcar, a Ungariei Mari.
Apoi a urmat epoca regimului comunist, care a măturat sub preș chestiunea naţiunii, adică o scotea afară din atenţia publică, desigur, în sens discursiv, deoarece o construcție națională inerentă tot se făcea şi în acest context, prin măsurile perioadei lui Kádár. Această construcție era una stato–națională care reducea ideea de națiune maghiară la dimensiunea populației statului ungar prezent. Drept rezultat, după schimbarea de regim, în timpul primului guvern Antall, s-au lansat două concepţii paralele de naţiune, care concurau politic, şi care s-au instalat separat în cele două tabere politice mari ale Ungariei.
Stânga continua ideea de stato-națiune, legitimată de perioada Kádár, iar dreapta considera națiunea în sens cultural, adică comunitatea tuturor vorbitorilor de limbă maghiară, deci un concept care cuprindea și minoritățile maghiare din țările învecinate cu Ungaria. Până aici, această evoluție este una cunoscută, cel puțin în literatura din Ungaria.
Problema de discutat este conceptul dreptei, cum se acomodează el cu realitățile istorice. Adică în ce mod poate extinde Ungaria politica sa națională asupra unor segmente ale cetățenilor statelor învecinate. Guvernul Antall, deși nu era revizionist, datorită acestui concept nu putea înlătura bănuiala că nu ar nutri niște proiecte revizioniste. Chiar și guvernul de stânga, guvernul Horn, cel care a semnat tratate de bază cu vecinii, nu putea scăpa complet de această bănuială. Iar conceptul de națiune culturală a vorbitorilor de limbă maghiară, asimilată și propagată de dreapta maghiară – tipul de discurs public ce rezultă din acest concept – nici nu făcea posibilă înlăturarea dubiilor, a echivocului revizionismului ce plana asupra tuturor măsurilor de politici publice culturale, luate de Ungaria în sprijinul minorităților maghiare din statele învecinate.
În disputa politică din Ungaria între cele două tabere mari, acest echivoc se răsfrângea și asupra electoratului din Ungaria. Deși la nivelul elitei politice exista cvasi-consensul că Ungaria nu are nici rațiunea, nici puterea urmăririi unui scop revizionist, la nivelul electoratului existau grupuri subculturale care enunțau, zgomotos, asemenea scopuri. Deci ambiguitatea persista, și politica de dreapta mai putea exploata această ambiguitate.
În cazul guvernului lui Orbán această situaţie s-a schimbat, după părerea mea, în felul următor: la nivelul discursului a rămas intactă continuitatea concepţiei de dreapta în privința naţiunii, dar la nivel concret al realităţii politice guvernul Orbán a realizat cea mai profundă acomodare a statului ungar al prezentului cu consecinţele deciziilor de la Trianon. Paradoxul acceptării Trianonului: în timp ce la nivelul discursului politic pare că guvernul Orbán se poziționează undeva în zona revizionismului ascuns, politica concretă a guvernului se bazează, totuși, pe acceptarea completă a realității, încercându-se extragerea folosului maxim din acceptarea status-quo-ului. Ungaria ca un stat mic încearcă să ajungă la influență maximă în regiune, bazându-se (și) pe consecințele Trianonului.
Care sunt efectele înlesnirii obţinerii cetăţeniei ungare, respectiv acordării dreptului de a participa la alegerile parlamentare din Ungaria (deci a implicării maghiarimii de dincolo de hotarele Ungariei în politica ungară) asupra proiectelor de lungă durată ale maghiarimii din Transilvania, cum ar fi de exemplu strădaniile de a obţine autonomia?
Salat Levente: Cu cetăţenia dublă, ca şi concept şi la modul general, n-ar fi nicio problemă. Există peste tot în Europa atâtea versiuni de cetăţenie dublă sau multiplă, încât asigurarea unui proces înlesnit de a obţine cetăţenia maghiară n-ar trebui să însemne nicio problemă în privința Ungariei, chiar dacă luăm în considerare faptul că situaţia statului ungar e destul de aparte în Uniune Europeană, datorită comunităţilor maghiare însemnate care se găsesc înafara graniţelor ţării-mamă. În Europa privită în sens geografic, doar românii, ruşii şi albanezii se află în situații similare.
În opinia mea, problema constă în faptul că în paralel cu practica înlesnirii accesului la cetăţenie fără obligația de reședință, în Ungaria există un discurs foarte apăsat care vizează păstrarea, respectiv restaurarea suveranităţii ţării. Ori eu cred că aceste două obiective nu pot fi urmărite simultan.
Foarte pe scurt: concepţia suveranităţii, în forma în care o folosim azi și în accepțiunea în care ea continuă să joace, începând cu 1648, de la Tratatul de pace din Westfalia încoace, un rol de seamă în politica internaţională, a apărut în lucrarea lui Jean Bodin, gânditor politic francez, publicată în 1576, care se ocupă de definiţia statului şi atribuţiile suveranului. Pe lângă interpretările uzuale, acest tratat se poate citi și ca o teorie revoluţionară a localității, contrastând cu universalismul care a dominat mentalitatea comunităților politice timp de peste 1500 de ani, pornind, în mod interesant, de la cetăţenia romană.
Cetăţenia romană era o inovaţie politică foarte îndrăzneață în vremurile respective, cu scopuri şi obiective fundamental diferite de practicile din oraşele-state greceşti, unde instituția cetăţeniei se baza pe logica localității: cetățenia practicată de grecii antici urmărea perpetuarea formei de viaţă şi a tradiţiilor locale specifice prin limitarea strictă a dreptului de participare în luarea deciziilor politice la bărbaţii născuți în localitatea respectivă. Calitatea de cetățean al polis-ului însemna totodată că cetățenii aveau obligația să fie tot timpul la dispoziția cetății (pentru consultări și decizii politice, funcții publice și apărarea cetății în război). Cetăţenia romană, în schimb, s-a definit din perspectiva drepturilor (ius connubii, ius hereditas, ius commercii, ius suffragii, ius honorum) și putea fi extinsă, cu unele restricţii, şi asupra persoanelor din regiunile cucerite de romani.
Începând cu sec. III î.e.n., cetățenia romană a devenit treptat instrumentul asimilării politice și a dus ulterior la apariția ideii de universalism: „Civitatem omnibus datam”, enunță triumfal Constitutio Antoniana, edictul emis de împăratul Caracalla în 212 e.n. Creștinismul, varianta religioasă a universalismului, ridicat la rang de religie oficială în 380, a dominat timp de peste 1000 de ani mediul cultural și politic al occidentului, biserica creștină universală (καθολικι) condusă de la Vatican fiind în tot acest răstimp cea mai influentă autoritate peste multiplele identităţi locale.
Prima confruntare majoră cu acest principiu al universalismului a fost Reforma Protestantă a lui Martin Luther în 1517, care a marcat o spectaculoasă revigorare a localității. Succesul remarcabil al alternativei formulată de Luther a condus surprinzător de repede la conflicte între regi sau domnitori catolici și protestanți din pricina felului în care își tratau supușii aparținători religiei minoritare: persecuțiile la care aderenții la religia non-dominantă în teritoriu erau expuși au constituit pretexte pentru intervenții din partea domnitorilor vecini.
Teoria suveranităţii propusă de Bodin a vizat, printre altele, situații de acest fel, sugerând că rolul important pe care suveranul îl are de îndeplinit presupune o relaţie de excludere reciprocă printre trei entităţi politice: teritoriul, subiecții politici (cei supuși puterii politice) şi suveranul. Pe lângă multe alte consecințe importante, această teorie încercă deci să prevină apariţia unor situații în care o persoană să poată fi subiect de drept pentru două puteri politice suverane distincte.
Din aceste motive cred eu că există o contradicţie între cele două strădanii simultane ale guvernului Ungariei: acordarea, pe de o parte, cetăţeniei persoanelor cu identitate maghiară din țările vecine, și promovarea unui discurs, pe de altă parte, de redobândire a suveranităţii în cadrul UE. O astfel de contradicţie poate fi soluţionată în opinia mea doar în două feluri.
Una dintre soluții ar presupune să intrăm într-o nouă epocă a universalismului care scoate de pe agendă orice preocupare legată de ideea suveranității. Dacă aceasta este direcția către care lumea se îndreaptă, se poate afirma că prin politica sa de cetăţenie Ungaria s-a poziționat, asemenea altor state din regiune, în elita inovaţiilor politice specifice epocii post-westfaliene și va trebui să renunțe la orice pretenție legată de suveranitate în sensul original al termenului. Această alternativă este, evident, puțin probabilă, nu doar din pricina orientării guvernelor ungare din ultima vreme, dar şi din cauza faptului că forme modeste ale universalismului precum globalizarea, sau variante regionale cum ar fi Uniunea Europeană trec prin crize profunde în ultima vreme, și unul mai serios nu pare să apară la orizont.
A doua versiune, mult mai probabilă, este că relevanţa politică a localității va continua să crească și după un timp va duce la o re-sincronizare a dezideratului de suveranitate cu practica acordării cetăţeniei maghiarilor de peste hotare,
re-sincronizare sub forma reîntregirii naţiunii maghiare, dezmembrată de Pacea de la Trianon, pe teritoriul actual al Ungariei.
Deoarece ar fi greu de presupus că în timp ce în Ungaria se vehiculează intens ideea suveranităţii – printre altele în sensul că numai ungurii au dreptul să decidă cu cine doresc să convieţuiască în ţara lor –, în statele vecine, unde locuiesc şi maghiari, va rămâne valabilă o logică fundamental diferită, cea bazată pe ideea de neutralitate a statului.
În ce priveşte întrebarea referitoare la consecinţele implicării maghiarilor dinafara graniţelor Ungariei în viaţa politică din Ungaria, prin facilitarea accesului la cetăţenie și acordarea dreptului de vot, eu sunt de părere că cea mai gravă consecinţă a acestui proces este scoaterea de pe agendă a chestiunii dacă comunităţile maghiare de dincolo de hotarele Ungariei pot sau nu pot fi considerate comunități politice, parțial de sine stătătoare.
Acest lucru pare straniu la prima vedere şi are implicaţii deosebit de dramatice, deoarece în timp ce obiectivul principal al politicii naționale maghiare (cea care vizează relația statului ungar cu comunitățile maghiare de peste hotare) este acceptarea de către autoritățile statelor vecine a minorităților maghiare care trăiesc pe teritoriile lor ca şi comunităţi (cvasi)politice, capabile de autoorganizare și autoguvernare, cu instituţii proprii şi cu lideri pe care îi aleg în mod nemijlocit, guvernul Ungariei anihilează în mod arbitrar și unilateral aceste strădanii prin modul în care administrează relațiile cu comunitățile respective.
Trebuie să recunoaştem că politica naţională maghiară care înlocuieşte, pe de o parte, ideea naţiunii structurate în jurul mai multor centre cu cea a unei naţiuni unite, centralizate și dirijate din Budapesta, și degradează, pe de altă parte, comunităţile de dinafara hotarelor Ungariei din statutul de comunități (cvasi)politice în populaţii de diasporă (stabilind relaţii juridice la nivel individual cu membri acestora prin instituția cetățeniei),
administrează simultan două lovituri fatale strădaniilor de a obţine autonomia comunităţilor maghiare de dinafara graniţelor Ungariei.
Din perspectiva naţiunii „reunificate”, centralizate și conduse de la Budapesta chestiunea oricărei forme de autonomie este absolut irelevantă, iar extinderea cetățeniei peste cei dincolo de hotare elimină şi cea mai mică şansă ca statul român, de exemplu, să-și poată permite să ia în serios orice actor politic care încearcă includerea în agenda dezbaterilor publice a ideii de autonomie în numele unor cetăţeni români care dețin totodată și cetăţenia ungară.
Kiss Tamás: Dacă discutăm în primul rând problema autonomiei, atunci eu sunt de o cu totul altă părere. Dar dacă separăm ideea autonomiei – în această formă absolut teoretică – de aspectele mult mai practice ale proceselor de edificare şi consolidare a societăţii maghiarilor din Transilvania, a proceselor de construcție a identităţii naţionale de aici, atunci sunt mai înclinat să fiu de acord cu părerea lui Levente.
Să luăm mai întâi problema autonomiei. Întrebarea este, cât de valabilă e concepţia westfaliană tradiţională, bazată pe relaţia dintre teritoriu, subiecţi şi suveranitate. Rainer Bauböck are o teorie conform căreia pentru o naţiune majoritară această concepţie a suveranităţii teritorial determinate e destul de importantă, deci nu poate accepta în acelaşi timp şi cetăţenia dublă, şi autonomia teritorială. Deoarece – spune Bauböck – dacă le-ar accepta în mod simultan, suveranitatea statului asupra subiecţilor cu cetăţenie dublă şi cu autonomie ar deveni atât de abstractă, încât nici n-ar mai exista în mod concret.
Dar trebuie pusă întrebarea: cum poate fi caracterizată concepția de suveranitate în care populaţia majoritară crede, de ce tip este aceasta? Iar aceasta este deja o chestiune empirică. În Slovacia de exemplu, majoritatea refuză atât ideea autonomiei, cât şi cea a cetăţeniei duble. În acelaşi timp în Irlanda de Nord nimeni nu-şi face probleme în legătură cu coexistenţa acestor două elemente.
Principala întrebare se referă deci la modul în care ideile populaţiei majoritare din România vor evolua în privința conceptului de suveranitate. Cercetările arată că majoritatea românilor acceptă ideea dublei cetăţenii, şi o acceptă chiar şi în cazurile în care se face o referire concretă la dubla cetăţenie a maghiarilor din Transilvania. În plus, numărul celor care acceptă această idee e în continuă creştere. În momentul de faţă, peste două treimi din populaţia majoritară se declară de acord cu asta.
În ce priveşte autonomia însă, nu se poate constata nicio schimbare, nici în perspectiva unei perioade de 15-20 de ani. Majoritatea românilor refuză ideea. Iar această atitudine nu s-a schimbat în niciun fel nici după introducerea cetăţeniei duble.
În legătură cu autonomia eu mai am însă şi o altă problemă. Consider că nu ar trebui să ne prefacem că aceasta ar fi un obiectiv politic real. Deoarece nu e, şi nu poate fi, atâta timp, cât clasa politică maghiară din Transilvania nu dispune de nicio strategie concretă şi reală în această privinţă.
Dar principala funcție a ideii de autonomie nici nu este aceasta. Politicienii maghiari nu doresc să convingă populaţia majoritară s-o accepte, ci o folosesc pentru a-şi determina propria poziţie politică în interiorul comunității, însă nimeni nu se gândeşte serios să dezbată problema în mod realist cu politicienii români. În consecinţă, eu nu sunt dispus iau în serios problema autonomiei.
Mult mai interesantă e problematica diferitelor proiecte de identitate. Deoarece se poate întâmpla ca cele două modele să concureze, fiind vorba, pe de o parte, de proiectul de identitate a maghiarilor din Transilvania, o identitate de minoritar care are și aspecte regionale. Cuvintele-cheie legate de această identitate sunt subsidiaritate, descentralizare şi competenţe politice pentru minoritate. Esenţa este că, chiar și în condiţiile în care nu există autonomie codificată legal, vom încerca totuşi să dispunem de un sistem instituţional propriu, pe care îl vom administra noi singuri. Un element al acestei concepții pe care aș dori să-l menționez este faptul că maghiarul transilvănean, prins în asimetria relaţiilor cu populaţia majoritară, trebuie să se confrunte mereu cu faptul că adevărul lui nu este cel absolut, nu e unica perspectivă posibilă în contextul respectiv.
Cealaltă versiune a identităţii presupune o identitate de diasporă, structurată în jurul ideii de patrie-mamă, şi al centrului (adică al Budapestei). Cuvintele-cheie corespunzătoare sunt stoparea proceselor prin care comunitățile maghiare de peste hotare se dezvoltă în direcții diferite sau chiar opuse, centralizarea, unificarea, şi toate acestea se leagă tot mai strâns de problematica unui lider puternic. Aceste două concepţii se exclud şi în opinia mea. Cu acest nou tip de centralism din Ungaria nu prea au ce face cei implicați în procesele de consolidare a comunităţii minoritare maghiare din Transilvania.
Trebuie să adaug însă că am destule dubii față de aceste chestiuni. Nimic n-ar fi mai străin de intenţiile mele ca o încercare de a construi un fel de mit transilvanist. De aceea mă întreb, cât sunt de reale şi realiste aceste proiecte care vizează construcția unei societăţi maghiare de sine stătătoare din Transilvania, obținerea unor competenţe pentru minoritate, respectiv subsidiaritatea. Din păcate, realitatea ar putea fi că noi încercăm doar să mitizăm propria noastră situaţie.
Să aruncăm o privire de exemplu la situaţia acelor instituţii pe care noi înșine le-am creat şi noi le ţinem în funcţiune. Şi vom vedea că ele funcţionează pe bază de patronaj, şi nu prea au nimic de-a face cu principiul evidenţierii prin performanţă sau prin valori. Şi acum vorbesc despre acele instituţii pe care chiar noi le-am înfiinţat, nu despre cele instituite în cadrul Sistemului Cooperării Naţionale girat de Fidesz. Nu vorbesc doar despre politică, ci şi despre instituţiile culturale şi ştiinţifice. Se poate presupune că Sistemul Cooperării Naţionale a avut acest impact semnificativ pe meleagurile noastre, a avut această evoluţie spectaculoasă exact din pricina faptului că în Transilvania nu putem vorbi de subsidiaritate, de democraţie internă sau de valori cu adevărat transilvane.
De fapt am construit sisteme şi reţele clientelare care sunt absolut compatibile cu Sistemul Cooperării Naţionale.
Toró Tibor: În legătură cu impactul cetăţeniei duble asupra șanselor de autonomie şi asupra proiectelor maghiare din Transilvania de lungă durată eu aş mai adăuga două comentarii importante. Teoriile clasice referitoare la politica externă a Ungariei susţin că aceasta se bazează pe trei piloni: integrarea euro-atlantică, relaţia cu statele vecine, respectiv politica despre națiune, adică politicile destinate comunităților de coetnici de peste hotare. Guvernele care s-au succedat diferă între ele în modul de abordare și în prioritatea acordată acestor trei aspecte.
Consider că după anul 2010 s-a produs o schimbare radicală în această privinţă. Interesul naţional al Ungariei (luat în sens realist) a început să domine celelalte aspecte. Acest lucru înseamnă, pe de o parte, că pe lista de priorităţi a guvernului actual drepturile maghiarilor de dinafara graniţelor Ungariei, proiectele acestor comunităţi, cum ar fi autonomia sau drepturile minoritare, au cam pierdut din importanţă, ba chiar s-ar putea întâmpla ca cele două dimensiuni să devină conflictuale.
Se poate urmări acest fenomen cel mai bine în cazul relaţiilor ungaro-slovace, unde drepturile minorităţii maghiare nu mai figurează pe lista subiectelor de dezbatere, prioritate având problemele colaborării Grupului de la Visegrád sau elaborarea unei platforme comune în ceea ce priveşte sistemului de cote de imigranţi. Eu cred că în cazul în care situaţia concretă o cere, aceste problematici ar putea dispărea și de pe agenda discuţiilor politice dintre Ungaria şi România. O altă schimbare importantă priveşte faptul că în ultimii anii s-a început să se vorbească mult mai deschis despre aducerea maghiarilor de peste hotare pe teritoriul Ungariei.
Acum 10 ani această chestiune era încă un tabu în discursul oficial, se discuta doar informal sau „la o bere” despre acei politicieni din Ungaria care se gândesc la aşa ceva, dar nu-şi rostesc părerea în spaţiul public. De ceva vreme se pot citi declaraţii în presă, provenind din cele mai înalte cercuri politice, care propun ca
Ungaria să fie repopulată de maghiarii de dinafara graniţelor ţării,
şi apar diferite programe politice care pot fi interpretate în acest context. Eu cred că această schimbare e una absolut semnificativă, mai ales că maghiarii de dincolo de hotarele Ungariei, poate nu în primul rând cei din Transilvania, dar chiar şi ei, pot deveni resurse importante şi din perspectivă demografică.
Bakk Miklós: Întregul program de acordare a cetăţeniei duble, care caracterizează nu numai Ungaria, ci întreaga noastră regiune, se poate interpreta mai mult în funcție de existența spaţiului european – al Uniunii Europene –, cu oameni care se deplasează liber în acest spaţiu. În această libertate, cetăţenia nu mai reprezintă singura şi cea mai importantă concretizare a loialităţii faţă de un stat anume, ci vizează o direcție preferată dar nu unică și impusă a mobilității în acest spaţiu european. E o dimensionare mai virtuală a spaţiului şi a libertăţii de mişcare prin care se stabilesc direcţii mai preferabile în mobilitatea unor mase sau a unor persoane cu tendinţe de migrare. În ce priveşte identitatea, cetăţenia este doar unul din mijloacele de modelare a identităţii politice și naționale. Pe lângă multe alte mijloace moderne existente. Eu consider că şi cetăţenia dublă are o astfel de funcţie, de dedublare a identităților teritoriale.
Székely István Gergő: Eu aş merge şi mai departe în privința cetățeniei chiar dacă ceea ce voi spune poate părea destul de speculativ. Însă mie mi se pare că odată ce cetăţenia ungară a devenit accesibilă maghiarilor transilvăneni, s-a obţinut și dreptul de vot în alegerile parlamentare din Ungaria, acest lucru poate fi interpretat de elitele politice ale maghiarilor din Transilvania – sau măcar de o parte a acestora– ca un rezultat important cu care se pot mândri.
Un soi de: bine, autonomie n-avem bunăoară, dar cetăţenia dublă tot am obținut-o, am contribuit şi noi la acest lucru, dacă nu altfel, atunci măcar prin ajutorul asigurat în completarea formularelor de aplicație. S-ar putea ca în contextul lipsei unei viziuni coerente despre viitor, clasa politică ar putea să încerce să trăiască de pe urma acestui rezultat încă vreme de vreo 10 ani.
Însă dacă centralizarea din Ungaria va ajunge să absoarbă precum un aspirator comunităţile politice maghiare din Transilvania, care acum încă alimentează mitul comunităţii politice independente, acest fapt va însemna şi că asumarea oricărei iniţiative politice va deveni mult mai dificilă, dacă nu imposibilă, în cazul în care aceasta nu este aprobată în Budapesta. Deci eu îmi pot închipui că se poate forma un nou mod de gândire în rândul clasei politice transilvane, conform căreia nici nu trebuie să facem mare lucru, deoarece ceva-ceva s-a întâmplat şi în anii trecuţi.
Să vină cei din Budapesta cu iniţiative, noi vom sta aici la căldurică,
iar dacă vom mai primi şi ceva bani, ne vom simți bine, mersi. Iar dacă tot vorbim despre autonomie, să-i menţionăm şi un alt sens al conceptului de autonomie, și anume autonomia partidelor politice, un concept propus în anii 1980 de un politolog italian, pe nume Panebianco, pentru a caracteriza situaţia partidelor comuniste din Europa de Vest.
Ideea lui Panebianco era că aceste partide nu erau formaţiuni politice independente deoarece toată lumea ştia că erau finanţate şi controlate din Moscova. Drept consecință, nu prea aveau spaţiu de manevră în politica internă deoarece celelalte partide ştiau mult prea bine care-i treaba cu ele. Şi dacă nu era absolută nevoie, nici nu discutau cu ele. Mai de mult, eu am adus în discuție această idee în legătură cu Partidul Civic Maghiar şi Partidul Popular Maghiar din Transilvania, am spus că e o problemă destul de mare că aceste partide ce se doresc „alternative maghiare” pentru UDMR nu prea au autonomie politică. Un exemplu absolut elocvent în acest sens a fost cel din 2016, când Partidul Popular Maghiar din Transilvania nu a participat la alegerile parlamentare. Iar acum se pare că ideea poate fi pusă în discuție şi cu privire la UDMR. Cel puţin nu se poate exclude această posibilitate.
Discuţia a fost moderată şi redactată de Sipos Zoltán. Acest text este o versiune adaptată pentru publicul român, versiunea originală în limba maghiară poate fi accesat aici.
Partea a doua va fi publicată luni.
Traducerea:
Péterfi Lenke
